Dragă prietenă,
bucuria de a putea împărtăși cu tine frământările și convingerile mele, este nemărginită, iar distanța ce ne desparte va fi „topită” numaidecât. Astăzi vreau să îți povestesc despre ceva, ce zilele trecute mi-a atras atenția și anume presiunea societății asupra copiilor. Deși poate sună general și pompos, am să îți explic în rândurile ce vor urma. Se face că, într-o dimineață, îmi duc copilul la grădiniță. Cât timp îl asist pe acesta la schimbat și intrat în sala de clasă, nu pot să nu aud, o conversație între o educatoare și unul dintre colegii de grădiniță ai fiului meu.
- Bună dimineața, spuse educatoarea, blocând accesul copilului în sală. Copilul, în schimb, nu a răspuns. - Cum se spune atunci când intri în clasă? Copilul nu reacționează nici de această dată. - Dacă nu spui „bună dimineața” nu vei intra, vei rămâne pe hol. Auzind aceste vorbe, copilul face stânga împrejur și se adresează tatălui: - Tati, vreau acasă, doamna nu mă lasă să intru.
Însă tatăl copilului, preocupat să depoziteze hainele de stradă ale fiului, în dulăpiorul aferent, insistă și el ca odrasla să se „supună” normelor și să nu mai tragă de timp. Într-un final, băiețelul murmură, printre dinți un „bună dimineața” impus și astfel primește permisiunea de a intra în clasă.
Revenită acasă, aud câteva replici, între o mamă și fiica acesteia, de doar doi anișori. - Cum spui? Trebuie să o saluți pe doamna! Cum te-am învățat? Nu mă face de minune! Înțelegând astfel, faptul că universul cumva încerca să îmi transmită un mesaj, expunându-mi cele două situații, în aceeași zi, am început să îmi pun întrebări.
Oare ce a simțit acel băiețel!? Ce l-a determinat să nu salute? Insistențele tatălui se oglindesc cumva în reacția mamei din cadrul celei de-a doua întâmplări? Oare graba și rușinea provocată de fiul, respectiv fiica sunt argumente suficiente pentru părinți în a-și justifica raportarea la situația dată? Ce puteau face diferit? Dar cel mai important, cu ce au rămas acei copii, ce au înțeles sau învățat? Evident eu pot doar intui că băiețelul a acumulat o nouă frustrare în relația acestuia atât cu educatorul cât și cu părintele, nefiindu-i înțeles gestul de a alege să nu salute, reținând doar că trebuie să se „supună” că altfel „suportă consecințele”. Iar fetița a înțeles că trebuie să „apere” reputația mamei în societate.
Bineînțeles, nu vreau să mă înțelegi greșit, după cum mă cunoști, consider că este de bun simț să îl respecți pe cel din apropierea ta, prin salutarea acestuia, atunci când este cazul. Deși, trebuie să îți mărturisesc, cu mâhnire, că observ adesea și adulți restanți, deliberat sau nu, la acest capitol.
Să fie oare ignoranță sau acea „proastă creștere” pe care noi toți suntem tentați să o evidențiem?
Îți mulțumesc pentru răbdarea cu care ai citit aceste rânduri și aștept cu interes opinia ta. Te îmbrățișez cu dor!
Odette
“Ce invățăm din experiențe”